Sunt copii care au vocabular. Spun substantive, știu etichete, pot repeta propoziții învățate. Dar în interacțiunea reală, nu spun ce fac. Nu spun ce faci tu. Nu descriu ce se întâmplă în jur.
Ai cuvinte, dar nu ai propoziții funcționale. Fără verb, limbajul nu transmite intenție. Doar etichete fără legătură între ele. Copilul nu inițiază, nu explică, nu comentează. Pare că știe, dar nu poate spune.
De multe ori, acești copii au învățat propoziții ca șabloane. „Vreau mărul”, „Maria dă cartea”, „Eu scriu”. Le spun când sunt rugați, dar nu le folosesc spontan. Nu pentru că nu vor, ci pentru că nu au fost ghidați să observe și să exprime acțiunea.
Când limbajul se predă ca performanță, cu corectare și repetiție forțată, copilul învață că trebuie să spună „corect”. Dacă nu știe forma așteptată, preferă să tacă. Iar tăcerea devine strategie de siguranță.
Fără acțiune, propoziția nu are structură. Poate spune „minge” sau „mama”, dar nu „a căzut mingea” sau „mama vine”. Fără verb, nu există legătură între elemente. Nu există propoziție care exprimă ceva real.
Aici intervii tu, dar nu cu întrebări sau corecturi. Nu îl pui să repete. Nu îi ceri să spună ce face. În schimb, spui tu. Simplu, clar, în timp ce acțiunea are loc. „Deschid”, „Pui aici”, „S-a stricat”, „Ai tras”. Atât.
Această modelare trebuie să fie bine temporizată. Cuvântul apare exact când se întâmplă acțiunea. Nici înainte, nici după. Spui propoziția în ritmul momentului, cu un ton cald, dar neutru. Fără entuziasm exagerat, fără evaluare.
Creierul face conexiuni între informațiile care apar simultan. Când copilul face/vede o acțiune și aude cuvântul, în creierul copilului se formează o legătură. Mișcarea, cuvântul și contextul capătă sens. Și acest sens este începutul înțelegerii și vorbirii funcționale.
Dar asocierea nu este doar între acțiune și cuvânt. Contează și starea emoțională din acel moment. Dacă în timp ce trăiește acțiunea, copilul se simte în siguranță, este relaxat și conținut, atunci cuvântul devine accesibil. Și devine plăcut.
Aceasta este componenta recompensatorie. Nu e nevoie să spui „Bravo” sau să oferi o jucărie. E suficient să fii prezent, predictibil și atent. Să creezi un context în care copilul vrea să revină. Pentru că acolo s-a simțit bine.
De aceea, ritmul, pauzele și tonul tău contează. Dacă repeți prea repede, dacă insiști sau corectezi, cuvântul se leagă de stres. Dacă spui rar, clar, în acord cu copilul, creezi siguranță. Iar limbajul are nevoie de siguranță, nu de presiune.
Folosește contexte neutre, fără istoric de predare forțată. Nu folosi aceleași jucării cu care ai cerut cereri. Alege materiale simple, mișcare, gesturi cotidiene. Predă în timp real. „Se varsă.” „Ai pus.” „Deschid.” „Merge.” Fără introduceri, fără explicații.
Dacă vezi că repetă gestul sau se uită la tine după ce ai spus, rămâi în ritmul lui. Repetă și tu după el. Dacă nu vine nimic, nu insiști. Nu eșuezi. Ai plantat sămânța. Reiei mai târziu, într-un alt moment.
Ce faci azi? Alegi o activitate pe care o face oricum. Masa, spălatul pe mâini, joaca cu mașinile. Spui două-trei acțiuni scurte, în timp real. Cu mari pauze între ele. Nu ceri nimic în schimb. Doar spui. Și apoi taci.
Dacă într-o zi auzi „A căzut”, fără să fi întrebat, ai semnul că propoziția s-a construit din interior. Nu din repetiție, ci din sens. Nu din lecții, ci din contact real, repetat, netensionat. Așa apare vorbirea funcțională.
Celebrează-te după fiecare moment în care spui acțiunea fără să o ceri. Pentru fiecare moment în care ai așteptat. Pentru fiecare moment în care ai fost prezent(ă). Acolo începe schimbarea.