Voiam sa iti scriu asta, si uite ca sedinta de ieri fix acolo a ajuns.Cred ca ai zis la un moment dat, poate retin eu gresit, ca dincolo de orice discutie despre metoda, cand tragi linie e vorba de "good parenting". Egal valabil pentru un tipic sau pentru un copil atipic. De cand am pornit pe drumul asta am ajuns sa imi pun multe intrebari, mult dincolo de paradigma dizabilitatii. De unde venim, cu ce venim in spate, ce oferim la randul nostru si cine vrem sa fim sau sa devenim. De ce reactionam intr-un fel sau altul, care e motivul nostru. Uneori iubirea fata de copil se confunda cu a-l ajuta excesiv cand motivul real e ca doar ca vrem sa ne protejam pe noi, de imaginea neputintei, de efortul de a explica, de proces. Alteori, a nu oferi suport cand el e real necesar, denota doar nepasarea fata de indicatori, lipsa acceptarii omului din fata asa cum e acum. E nevoie de rabdare, atentie si disponibilitate sa faci diferenta intre cele doua si sa dozezi corect. Si e extrem de greu sa fii disponibil, sa fii ancora si sa pastrezi simultan un sentiment de sine suficient de puternic cat sa ramai tu insuti ancorat. Cred ca orice parinte ar trebui sa isi propuna macar sa mearga pe un drum de tipul Focus. E suficient de clar ce raspuns iese in testul de parenting daca respecti ce propune Focus 🙂
Am avut de cateva ori ocazia sa vad in jur parinti tip focus, focus fara sa stie ca sunt focus, fara macar sa aiba un copil cu dizabilitati. Sunt parinti care se pierd in multime, dar cand te uiti putin mai atent ii recunosti dupa rabdarea cu care isi trateaza copilul. Un parteneriat in care copilul e tratat ca un egal, desi sunt limite iar greselile sunt corectate. A fost o bucurie sa ma uit la ei, o confirmare si o imagine de tinut in minte pentru cand e greu.
Am stat si am privit in urma la 5, ma gandeam cand au inceput primele semne de 5 - data trecuta ai zis ca un copil care cere apa ca ii e sete deja nu mai e 4 - asta imi da clar un reper in timp. Mi-am adus aminte de primele cosmaruri si felul in care mi le-a povestit. La momentul respectiv noi il aveam pe "imaginar" si "real" ca noțiuni intelese, ma intreb cum ar fi trait momentul fara sa aiba asta si fara sa stie si sa vrea sa imi povesteasca. Cum ar fi fost intalnirea lui cu frica daca nu aveam uneltele astea? Mi-am adus aminte de primele carti pe care ne-am uitat, cum intai am castigat timp petrecut impreuna pe carti de cauta si gaseste iar apoi am sarit la povesti. Negocierile din parc (le si pusesem in focus) in care, cum ziceai, distragerea atentiei nu mai mergea - in schimb discutam de budinca de ciocolata de acasa. Cum au aparut incet regulile. Cum jocul a inceput sa dureze mai mult - primul joc la care nu am intervenit deloc, doar am filmat, cand a plimbat toata familia noastra (transpusa in figurine) de acasa in vacanta si inapoi iar la final a inchis oboanele la casa. Ultimul punct de 5 i l-am bifat recent - "Observă când un adult este ocupat și își ajustează comportamentul." Aici au fost batalii multe si lungi, in toate prezenta mea era urgent necesara. Dar a venit si ziua in care T. a venit la mine la calculator si m-a intrebat calm "mama, mai ai mult?" 🙂