De unde pornesc când lucrez cu un copil de 12-18 luni
În jurul vârstei de un an, diferențele nu se văd în cuvinte, ci în felul în care un copil caută atenția celuilalt.
Un copil neurotipic arată: „uite!”. Îți dă un obiect „ca să-l vezi și tu”. Te privește să verifice dacă ai observat și așteaptă reacția ta, ca un mic regizor al bucuriei împărtășite.
Un copil suspect de autism face aceste lucruri mai rar sau deloc. Nu fiindcă „nu poate”, ci fiindcă încă nu știe de ce merită să te caute. Pentru el, oamenii sunt uneori imprevizibili; obiectele și tiparele sunt previzibile, se repetă, le poate controla.
Asta nu e vina părintelui. Nu ține de „rece” sau „cald”. Știm astăzi că, în autism, vorbim despre o organizare timpurie a creierului, modelată de factori genetici și epigenetici.
Dar vestea bună e următoarea: baza se poate construi. Cu timp. Cu structură. Cu relație.
Cea mai grea propoziție pe care am auzit-o de la o mamă a fost „Mă vedea de la gât în jos”
În astfel de situații, e ușor să alunecăm în negare („poate e independent”), în vină („e din cauza mea”) sau în așteptare („o să-i treacă”).
Numai că timpul nu este neutru. Fiecare lună clădește tipare.
Dacă nu intervenim devreme, se fixează absențele: nu apare arătatul cu degetul, nu te caută privirea, nu se construiește acel „împreună” din care răsare limbajul.
Ce fac în Focus?
În niciun caz nu pornesc cu exerciții și comenzi. Pornesc cu baza.
- Reglare și prezență: așez întâi corpul și ritmul—fără corp reglat nu există atenție.
- Atenție împărtășită: creez micro-momente în care ne uităm la același lucru și ne verificăm reciproc.
- Gesturi care leagă: „dau”, „arăt”, „verific” devin pași simpli, repetați în joc și în rutină.
- Reciprocitate: nu cer „spune”, construiesc „împărtășește”.
- Plan clar pentru părinte: fiecare întâlnire are temă, exemple, repetiții în viața reală (masă, joacă, tranziții), cu ajustări pe loc.
Nu reduc „comportamente”; identific dificultăți și sensibilități care blochează învățarea și le lucrez prin relație—acolo unde creierul învață cel mai eficient.
Ce se schimbă
Când apare baza socială, apar și indicatorii care, altfel, întârzie: privirea, inițiativa, urmărirea prezenței tale, bucuria împărtășită.
Limbajul nu se „scoate”. Se aprinde din legături.
Iar părintele nu mai merge pe ghicite: știe ce urmărește, cum ajustează, când ridică ștacheta.
Un micro-moment împărtășit de o mamă din Comunitatea Focus
Într-o seară, Tudor sărea pe pat. Multă energie, prins în lumea lui.
Mama s-a așezat lângă, nu în față. N-a cerut nimic. Doar a stat.
După câteva secunde, el s-a oprit. A privit-o. Pentru prima dată, i-a atins fața—întâi cu reținere, apoi cu curiozitate.
Ea a zâmbit fără cuvinte; el a zâmbit înapoi.
Pentru mamă, acele minute au valorat mai mult decât multe ore de terapie.
Pentru mine, secvența e limpede:
- corpul s-a reglat cât să poată observa;
- a apărut atenția socială (privirea se orientează, mâna caută);
- un ciclu de turn-taking: atingere–zâmbet–atingere–zâmbet;
- emoția s-a împărtășit;
- copilul a rămas lângă, în siguranță;
- s-a creat o amintire emoțională pozitivă—baza pentru pasul următor.
E ordinea firească a învățării relaționale: Atenție → Reglare → Interacțiune → Emoție → Atașament → Memorie.
Mama n-a „predat” nimic. Totul s-a construit în relația lui cu ea.
Comunicarea nu i-a fost cerută; a apărut dintr-o bază sigură.
Ce înseamnă „devreme și cu sens”
La 12–18 luni nu caut „cuvinte”. Caut legături.
Dacă nu apare arătatul cu degetul, „dă”, verificarea privirii, nu corectez copilul; schimb contextul ca să merite să mă caute.
Îi arăt că există valoare în a fi împreună: eu te văd, te urmez, te aștept, îți răspund. Din aceste micro-momente se aprinde interesul social —temelia limbajului.
De ce nu aștept
Așteptarea „să treacă de la sine” închide uși.
Intervenția timpurie nu e grabă; e direcție.
Înseamnă să pui repede cărămizile care lipsesc:
să folosești fiecare zi pentru zeci și zeci de micro-momente de învățare în relație — acele gesturi mici care, repetate, reactivează traseul natural al dezvoltării.
Tudor, copilul din momentul împărtășit mai sus, nu are 18 luni. Are 4 ani.
Și totuși, progresul lui a început exact acolo unde ar fi trebuit să fie la un an: în contactul vizual, în reciprocitate, în bucuria împărtășită.
Mama lui a descoperit, prin harta dezvoltării funcționale, că unele cărămizi lipsesc.
Și a ales să le reconstruiască — în ordinea corectă, nu în viteza vârstei cronologice.
Pentru că nu contează câți ani are copilul, ci de unde începi să-l ajuți.
Eu cred că un copil mic învață cel mai bine de la omul care stă lângă el cu sens.
De aceea lucrez cu părintele, nu în locul lui. Îl învăț cum să vadă, cum să răspundă, cum să-și dozeze prezența.
Când adultul se reglează, copilul se liniștește. Când adultul ascultă, copilul începe să vorbească.
Și când relația se așază, învățarea curge.
Dacă ești aici
Poate nu ai un diagnostic. Poate familia nu te crede. Poate simți că „exagerezi”.
Eu îți spun atât: semnele se simt înainte să se vadă.
Nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui ca să începi să ajuți.
În Focus, începem devreme, structurat și aplicat—ca să reconfigurăm traiectoria cu pași mici, dar siguri.
Primul pas nu e un test. E o întâlnire.
Acolo unde apare primul „te văd”, acolo se deschide drumul.